Totul s-a scurs din mine, pana nu a mai ramas decat o epuizare profund de alba.Am vrut sa ma opun,sa alerg dupa ea , sa lipesc cioburi, sa dau ceasul inapoi , sa fac ceva.I-am strigat numele, dar i l-am auzit rezonand inlauntrul mintii mele.Cum era posibil ca el sa dispara? EL, gandul ce il aveam inca in mintea pustie, ce imi soptea ca ma iubeste...Cat de posibila poate fi indiferenta lui?Inca tremur, cu gandul la ultimele cuvinte ale lui,aruncate din ura ...Din spusele lui sunt doar...,doar un " lucru" fara rost , fara nici un gram de valoare.Sunt singura din lume care , candva , eram rasuflarea calda ce ii atingea pielea, sensul unic de pufos ce il rasfata. Acum e "alta" ... care pe langa el se mai bucura si de altii.Eu am ramas tot un lucru fara rost , o chestie ce ii provoca rau, dar si singura care inca il iubeste si respira fiecare clipa cu speranta ca il va avea din nou pentru sunt un rau necesar in viata lui.
